Cea mai recentă "mini-vacanță" am petrecut-o cumva forțat, în România. Aveam concediu și bilete de avion luate pentru Paris în perioada 8-11 octombrie însă, în contextul pandemiei și al carantinei de 14 zile, am decis să nu mai plecăm.
Așadar, ce faci cu câteva zile de concediu și niște bani rămași? Te sui în mașină și pleci în "turneu" prin țară. De data aceasta am ales să vizităm o bucată din Maramureș și un pic din Ardeal. Am conceput un itinerariu, am zis noi, decent: București - Tușnad - Lacul Roșu - Borșa - Vișeu de Sus - Salina Turda - Sighișoara - București (1.340km). Aveam la dispoziție 5 zile, un card de vacanță pentru cazări și dorința de a ne întinde cu cheltuielile până într-acolo încât să egalăm Parisul, numai să ne simțim bine.
Din păcate, în ziua plecării, mai exact la Breaza, mașina mea a decis că a obosit. A sfășiat cureaua de accesorii și ne-a obligat să stăm în Breaza la service până la 5 după-amiaza. N-are nimic, timpul a fost frumos fructificat print-o plimbare prin oraș și o delicioasă pizza la Pizzeria Breaza, pe care v-o și recomand cu drag! Dacă inițial trebuia să dormim după Lacul Roșu în prima noapte, povestea cu service-ul ne-a schimbat itinerariul.
Prima noapte ne-a prins în Tușnad, pe o vreme rece și ploioasă. Majoritatea pensiunilor cu camere disponibile pe Booking erau închise, din cauza lipsei turiștilor. Dar, pentru că totul e bine când se termină cu bine, am fost frumos primiți la pensiunea Magic Moments unde, spre uimirea noastră, am găsit oameni ospitalieri, peisaj frumos, o cameră decorată cu mult bun gust și un mic dejun delicios a doua zi dimineață. Vă recomand cu căldură acest loc dacă aveți drum în zonă.
A doua zi dimineață, joi, am pornit cu bateriile încărcate către următoarea destinație: Lacul Roșu. Am fost urmăriți de aceeași vreme urâcioasă și am găsit totul închis în zonă. Nu ne-am putut plimba cu barca pe lac, nu am avut unde să bem o cafea. Am cumpărat un kurtos din parcare si un magnet de la suveniruri și ne-am continuat drumul către Cheile Bicazului și Lacul Izvorul Muntelui. Într-adevăr, frumusețea Cheilor te lasă fără cuvinte, iar lacul, de data aceasta curat, ne-a impresionat cu lungimea lui de peste 40km.
Atenție însă ce drum alegeți dinspre Chei spre Borșa: sunt două variante, iar cel care merge pe marginea lacului este tradițional, românesc (adică în lucru). Timpul s-a mărit exponențial, însă priveliștea a meritat din plin. Ca să nu mai spun că am adunat mere acre și nuci verzi de pe marginea drumului.
Seara am poposit în Vișeu de Sus unde ne-am propus să rămânem pentru a ne putea plimba a doua zi cu vestita Mocăniță! Sincer, în acest sat cu pretenții de „stațiune”, noi am avut parte numai de dezamăgiri. Cred că aici ni s-a aplicat cel mai bine zicala românească „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul”. Auzisem de Maramu' și de oamenii lui ospitalieri, de pensiunile superbe și de peisajele mioritice. Ei bine, țin să vă anunț că e plin de maghernițe. Bojdeuci pline de mucegai și preșuri îmbibate de comunism care, culmea (!!) au nota 10 pe Booking! Sincer, am ajuns la concluzia că notele alea sunt date probabil de oameni care au ieșit pentru prima dată din casă, altfel vă jur că nu se justifică. După ceva căutări și vizualizări de camere, am hotărât, deja istoviți, să mergem la Pensiunea Nagy. Am intrat, am plătit (se acceptă carduri de vacanță), am parcat și... am urcat în cameră. Aici, șoc și groază! O camera mică, oribilă, cu o lenjerie de pat mâncată de vreme și un miros greoi. Și friiiiiiig! Un frig exact ca afară pentru că geamul fusese lăsat deschis. Cred și eu, doar trebuia să scoată cumva mirosul ăla din cameră. Am hotărât că e doar o noapte, ”asta e, așa ne trebuie dacă nu am cerut să vedem camera înainte să plătim, hai jos să bem ceva ca să nu stricăm vacanța”. Zis și făcut. Am aruncat bagajele și am coborât la foișor. 
Nu vreau să mă lungesc, vă spun doar atât: nu. O mâncare scumpă, rece și proastă ca asta mai rar mi-a fost dat să găsesc. Singurul lucru bun din toată experiența la această pensiune a fost afinata. Atât! Merită menționat că după ce am închis geamul, în cameră s-a făcut cald, deci nu am dârdâit peste noapte. În rest, vă descriu pe scurt: pereți murdari, o draperie scurtă și oribilă, „dulap” improvizat din niște rafturi cu perdea (de nouă generație, nu știu, nu cunosc trendurile în materie), oglindă de nedescris, faianță crăpată și mucegăită, robinet spart la chiuvetă și cu apa tâșnind peste tot, preș îmbâcsit de trecerea anilor și a turiștilor. De departe, cireașa de pe tort a fost cabina de duș mică, spartă și oarecum instabilă pentru că simțeai efectiv cum se mișcă sub tine. Micul dejun a fost sărăcăcios, sub formă de bufet suedez. Per total, nu merită să înnoptați aici, mai bine încercați alte locații.
A doua zi dimineață, după o experiență dezamăgitoare și un somn mai mult lipsă, am plecat spre Mocăniță. Ce este important de știut: biletele se pot cumpăra online până la ora 17! Pentru că noi am zis că le luăm după ce ne cazăm, am pierdut noțiunea timpului și la ora 18 nu le-am mai putut rezerva. Din această cauză, a trebuit să ne ducem la ora 8 fără ceva la ghișeu, înainte de deschiderea acestuia, pentru a prinde bilete. Asta în condițiile în care am luat pentru Mocănița de la 9.30 și nu pentru cea de la 9.
Plimbarea cu Mocănița a fost una frumoasă, unică aș putea spune. Însă plictisitoare. Da, ați citit bine. Peisajul este frumos, urcă un pic, „comportamentul” Mocăniței și fluieratul sunt încântătoare. Însă durează cam 6 ore întreaga plimbare. Suficient cât să îți dispară entuziasmul de la început și să înceapă să îți provoace diverse amorțeli. Este o experiență de încercat o dată, din categoria „Frumos, dar nu mai vin”. 😆 Vă recomand gogoșile cu brânză de burduf, servite la prima oprire. Gustoase cum nu am mai mâncat și destul de ieftine, la doar 5lei bucata. Pentru curioși: vagoanele sunt încălzite cu sobe, așadar nu veți îngheța de frig în sezoanele mai reci. O altă recomandare, pe care am primit-o și noi la rândul nostru și a fost tare inspirată: nu achiziționați pachetele cu mâncare inclusă. Sus, la ultima stație, aveți de unde alege mâncare și veți ajunge, probabil, mai ieftin. Acum depinde și de cât de mâncăcioși sunteți! Și, ca să și „gustați” un pic din experiență, vă las și un scurt video din plimbarea cu 30km/h maxim:
Întoarcerea în Vișeu a avut loc în jur de ora 15, așa că am decis să profităm din plin de restul zilei și am fugit la Borșa, să vizităm Cascada Cailor. Și tot într-o fugă am ținut-o pentru că am ajuns la telescaun în jur de 16:20 și la 17:30 se închide. Cum nu voiam să coborâm pe jos pentru că „madam de oraș” era în teniși, trebuia musai să urcăm, să vizităm și să și coborâm în interval de o oră și un pic. Vă spun sincer, nimic nu ți se pare că se mișcă mai încet decât un telescaun atunci când te grăbești. Mocănește, așa, de îți venea să sari și să o rupi la fugă pe pantă. Ajunși sus, „țiitorul cheilor” telescaunului ne-a întâmpinat întrebările cu un „la 5 juma fix să vă văd aici”. Am întrebat turiștii care se întorceau de la Cascadă și toți ne spuneau că nu avem timp să facem traseul într-o oră, traseu marcat, de altfel, cu 40 de minute până la Cascadă. A, da? Bine. Și rupe-o neică la fugă de parcă furasem gogoși de la refugiu. Am ajuns în aproximativ 20-25 de minute la Cascadă, ne-am tras câteva poze cu gurile până la urechi (ca să mascăm gâfâielile) și am pornit înapoi. Ce vorbești mă nene... La coborâre fugi, că e lesne. Dar la urcare e o pantă de așa o frumusețe că urlă în tine plămânii de orașean născut în mașină. Dar am reușit! Am reușit și am ajuns repede și înapoi, bașca am mai stat și la taclale cu „țiitorul” cel ingâmfat. Na! Joac-o p-asta! 😂 Lăsând gluma (și leșinul) la o parte, vă garantez că merită din plin efortul susținut depus pentru a vedea una din cele mai frumoase cascade de pe plaiurile noastre. La întoarcere, delectați-vă cu un kurtoș sau cu vată de zahăr cu arome, pentru că meritați:
După minunatul maraton în natură a urmat căutarea unei cazări în Borșa. Puseserăm ochii pe Booking pe Pensiunea Eladi și ne atrăgea cu faptul că este un pic mai izolată, mai departe de drum. Mi-au plăcut parcarea privată, spațiul de afară extrem de mare și de practic pentru o familie cu copii sau o gașcă de prieteni, grătarul dotat cu absolut tot ceea ce trebuie pentru o experiență superbă. În schimb, apartamentul în care am stat, nu ne-a dat pe spate. Curat și cu vedere spre munte, dar totuși cu o canapea învechită în living și cu un dormitor destul de aglomerat cu mobilă. Arată ca și cum cineva a scăpat de mobila din casă și a înghesuit-o aici. Spațiul de trecere pe langă pat era atât de micuț încât am dat în continuu cu picioarele de rama acestuia. Iar șifonierul înghesuit acolo ocupă un spațiu imens în mod total inutil. Salteaua este veche și are un topper care probabil la viața lui și-a făcut treaba, dar acum nu a reușit să ne ofere un somn odihnitor. Baia mare și curată, dar prosoapele vechi și cu o țesătură ce zgâria în loc să absoarbă apa. Și frig. Frig dimineață de abia am putut face duș! Mi s-a părut inacceptabil să ai turiști cazați în pensiune și tu să oprești căldura. De-a dreptul urât. Sincer? Aș recomanda această pensiune celor care vor să iasă în gașcă la grătar sau celor ce au copii și vor să beneficieze de spațiul frumos amenajat de afară. Însă pentru cuplurile în trecere, ca noi... nu prea. Nu ai un mic dejun, nu ai de unde să servești o cină. Am comandat de la Restaurantul Doi Păuni care, din fericire, pe lângă prețurile decente și livrarea rapidă, are și o mâncare genial de bună!
Așa s-a încheiat aventura noastră în zona Maramureșului și nu pot decât să trag linie și să ajung la concluzia că, din păcate, încă nu știm să ne promovăm acest colț de țară. Pe lângă cazările dezamăgotoare și lipsa totală de ospitalitate a oamenilor, am căutat să cumpărăm o juma' de litru de afinată, horincă, ceva tradițional, din zonă. Nimic. Am mers cu mașina pe străzile lăturalnice din Borșa și unde vedeam oameni pe stradă, la vorbă, opream și îi întrebam dacă știu de unde am putea să luăm. Nimeni nu știa nimic. Toți ridicau din umeri și stăteau să o rupă la fugă în orice clipă, de parcă nu mai văzuseră mașini de București prin părțile locului. Păcat. Păcat că nu putem beneficia, în calitate de turiști, de o experiență tradițională autentică. Am înțeles că în zonă se poate, dar la prețuri ce încep de la 700lei/noapte/2 oameni. Ceea ce, să mă ierte cine-o vrea, mi se pare exagerat.
Un prieten căruia i-am povestit daravelele a concluzionat: „poate nu erai tu unde trebuie”. Așa e, nu eram. Eram în România...
