Concediu prin România: incursiune în istorie de la Sibiu și până la Porțile de Fier.

    Pentru că la jumătatea lunii iulie am ajuns în zona Novaci cu ceva treburi, am decis să ne luăm și un concediu de câteva zile și să vizităm acea parte a țării. Am parcurs în total aproximativ 1.200 km în 4 zile. Itinerariu: Târgu Jiu - Transalpina - Sibiu - Alba Iulia - Deva - Hunedoara - Resița - Orșova - Drobeta-Turnu Severin.

    

    Am plecat din zona Novaci, Gorj dimineața și am urcat pe Transalpina. Deși în mijlocul verii, aici erau doar 7 grade și o ceață de o tăiai cu cuțitul. Nu se vedea nimic în jur, abia puteai trece cu mașina. Împinși de foame și de curiozitate, ne-am oprit la Stâna Ștefanu unde am servit cu plăcere un tocan de oaie și un bulz ciobănesc. 

Nu degeaba era aglomerat, mâncarea făcută la ceaun este delicioasă!     

    Congelați de frig, ne-am continuat drumul către faimosul Castel de Lut din Valea Zânelor. Foarte frumos lucrat, din materiale sustenabile, însă extrem de aglomerat. Nu aveai loc să arunci un băț. Aici, aparent, lumea a uitat de distanțare socială și de toate „figurile” Covidului. Am dat o raită prin curte, am mâncat un porumb fiert și am pornit către Sibiu în căutarea unui loc de dormit.

    Am găsit pe Booking Casa Kempel, foarte aproape de centru și la un preț rezonabil. Un studio simpatic, decorat cu mult bun-gust, unde am fost primiți doar prin telefon, de o gazdă cumsecade. Ți se dă parola, intri, te instalezi, plătești dimineață la plecare. Culorile vii și design-ul modern ne-au făcut să ne simțim confortabil, iar salteaua ne-a oferit un somn divin! Vă recomand cu drag acest studio dacă ajungeți în zonă. Pentru că se făcuse deja târziu ca să mai vizităm împrejurimile, am pornit la pas prin centrul Sibiului (cam la 5 minute de mers pe jos de cazare). Am vizitat Piața Mare și Podul Minciunilor și am servit o cină delicioasă alături de un pahar de vin la Restaunt Delis. „Curcubeu pă cerul gurii”, vorba lui Bobonete. Pentru că studioul unde eram cazați are și o chicinetă, ne-am preparat dimineță un mic dejun delicios din ingrediente achiziționate de la Carrefour. Rapid, ieftin și bun, acesta ne-a permis să plecăm devreme spre următoarea destinație, fără a mai fi nevoiți să așteptăm în zonă deschiderea restaurantelor.

    Duminică am ajuns în Alba Iulia, Cetatea Alba Carolina. Din păcate, ploaia nu ne-a dat pace să ne plimbăm liniștiți, iar cetatea era relativ goală. Aici, în Sala Unirii, s-a semnat în dimineața zilei de 1 Decembrie 1918 actul Marii Uniri a Transilvaniei cu România. Restaurată recent, îți transmite o melancolie cu încărcătură istorică de când îi pășești pragul. Este imposibil să nu te simți compleșit de frumusețea acesteia și de picturile interioare reprezentând domnitori și personalități culturale românești.

„Anno Domini MDCCCCXVIII kalendis decembriis, hoc loco Unio Transilvaniae universa cum Daco Romania sollenni et unanimo populii voto in perpetuum atque irevocabiliter proclamaata est cuius rei memoria sempiterna sit” ( „În anul Domnului 1918, la 1 Decembrie, în acest loc s-a proclamat pentru totdeauna şi în mod irevocabil, prin votul solemn şi unanim al poporului, Unirea Transilvaniei întregi cu Daco-Romania. Eternă fie aducerea aminte a acestui act”).

    Am lăsat Cetatea Alba Carolina în urmă și am pornit la drum către o nouă destinație colosală: Castelul Huniazilor - Hunedoara. Din fericire, aici nu era foarte aglomerat, iar clădirea gotică, veche de VI secole ne-a lăsat să îi descoperim frumusețea. Nu degeaba acest castel este considerat unul din cele mai frumoase castele din lume, fiind înscris în „Top 10 Destinații de Basm din Europa”. 

    Cetatea a fost una dintre cele mai mari și vestite proprietăți ale lui Iancu de Hunedoara. Construcția a cunoscut în timpul acestuia însemnate transformări, servind atât drept punct strategic întărit, cât și drept reședință feudală. Cu trecerea anilor, diverșii stăpâni ai castelului i-au modificat înfățișarea, îmbogățindu-l cu turnuri, săli și camere de onoare. Galeria și donjonul . Ultimul turn de apărare (turnul "Ne boisa" = Nu te teme), rămase neschimbate de pe timpul lui Ioan de Hunedoara, precum și Turnul Capistrano (după numele lui Ioan de Capistrano, un vestit călugăr franciscan) reprezintă câteva dintre cele mai semnificative părți ale construcției. Mai pot fi amintite Sala Cavalerilor (o mare încăpere de recepții), Turnul buzduganelor, Bastionul alb care servea drept depozit de bucate și Sala Dietei, având medalioane pictate pe pereți (printre ele se găsesc și portretele domnilor Matei Basarab din Țara Românească și Vasile Lupu din Moldova). În aripa castelului numită Matia se mai deslușește destul de vag, o pictură referitoare la legenda cu corbul de la care se zice că își trag numele urmașii lui Ioan de Hunedoara (Corvini). În curtea castelului, alături de capela zidită tot în timpul lui Ioan de Hunedoara, se află o fântână adâncă de 30 de metri. Conform legendelor, această fântână ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, cărora li s-a promis libertatea dacă vor ajunge la stratul de apă. Dar după 15 ani de trudă, când au terminat fântâna, stăpânii nu s-au ținut de cuvânt. Se spunea că inscripția de pe zidul fântânii inseamnă „Apă ai, inima n-ai”. În realitate, conținutul descifrat de specialiști este „Cel care a scris această inscripție este Hasan, care trăiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică” - Wikipedia

    Cazarea am ales-o în Deva pentru că, sincer vorbind, în Hunedoara nu îmi plăcea nimic din ceea ce găseam pe Booking. În Deva am găsit un colț de Rai, cu cadă cu hidromasaj. Vila Boutique SaraDa ne-a oferit o binemeritată odihnă. Decorată cu mult bun-gust și debordând o atenție la detalii rar întânită, ne-a bucurat cu șemineul electric și halatele de baie. Ne-a dezamăgit însă cada cu hidromasaj care obosea după aprox. 2 minute de mers și se oprea (se încingea). Cert este că ne-am dorit acea cadă și am fost un pic „amărâți” din această cauză. Am informat gazda dimineață, sper că au luat măsuri și au reparat-o între timp. Am dat o tură și la Cetatea Deva însă, din păcate, era închis furnicularul (era relativ târziu și s-a pornit și furtună afară așa că poate a fost mai bine că ne-am întors în cameră).

    Penultima zi de vacanță am împărțit-o între trei obiective turistice majore: Cetatea Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Cascada Bigăr și Chipul lui Decebal (Dubova). Aproximativ 300 km. Să vă povestesc:

    Ulpia Traiana Sarmizegetusa: fostă capitală a provinciei romane Dacia, inițial doar o garnizoană romană, se întinde pe o suprafață de aprox. 32ha. În interiorul acesteia se aflau clădirile administrative și religioase, în timp ce înafară era înconjurată de case, gospodării, temple. Mi se pare interesant că, deși suprafața ruinelor desoperite este una foarte mare, o parte din orașul antic nu a fost încă excavată.

    Cascada Bigăr: coborînd dinspre Ulpia Traiana către Dunăre, prin Reșița, am ajuns și la Cascada Bigăr. Am fost norocoși pentru că, datorită perioadei ploiase din ultimele zile, debitul de apă era destul de măricel, iar mușchiul ce îmbracă peretele cascadei era verde, verde. Cum cascada se află la câțiva metri de șosea, m-am bucurat să văd că, spre deosebire de acum câțiva ani, acum avem spațiu amenajat pentru parcare și bunătățuri pentru turiștii pofticioși și nu se mai opresc mașinile fix pe stradă, în dreptul cascadei. Mi s-a părut un pic mai civilizat așa. Deși micuță, „o cuprinzi cu o privire”, Cascada Bigăr este una din cele mai spectaculoase din lume.

 Legenda cascadei: 

O familie de țărani de pe Valea Almajului ce nu au putut să aibă urmași au aflat de la o vrăjitoare, în vis, că dacă femeia va bea apa de la izvorul dintre cele două lumi, de sub stâncă, va avea un copil. Vrăjitoarea le-a spus că dacă vor avea o fată să nu o lase să se îndrăgostească că își va găsi moartea. Femeia a născut o fată care s-a îndrăgostit de un băiat pe nume Bigăr. Tatăl ei a închis-o în grota de pe munte pentru a o ține departe de blestem. 

    Suferințele fetei au înduplecat-o pe vrăjitoarea ce trăia în Tărâmul Regăsirii Dorului să viziteze fata în grotă și să îi transforme părul într-o cascadă pe care au început că cadă lacrimile ei. Tânărul Bigăr s-a aruncat în apă, iar tânăra a murit odată cu acesta. Cei doi s-au reîntâlnit pe cealaltă lume, acolo unde și-au putut împlini povestea lor de dragoste. Legenda mai spune că cei îndrăgostiți care vor să aibă parte de iubire veșnică să bea apă din cascada Bigăr.

    Nu știu dacă funcționează această legendă, nu am băut apă de la izbuc sau de la cascadă. Se pune spălatul pe mâini? 😆

    

Chipul lui Decebal: Dubova: ajunși destul de târziu la Dubova, ne-am îngrijorat că nu vom mai prinde o tură cu barca pe Dunăre. Ei, aș. Aici, comercianții și organizatorii de tururi cu bărcile nu stau locului o clipă. Am găsit rapid un barcagiu foarte de treabă care ne-a dus până la Peștera Veterani și la Tabula Traiana, împărtășindu-ne necontenit din cunoștințele sale. Trebuie menționat despre Chipul lui Decebal că nu este cioplit, așa cum cred mulți, prin cine știe ce timpuri antice. Construcția basoreliefului înalt de 55m nu este finalizată. S-a lucrat la ea între anii 1994-2004, iar sculptorul Florin Cotarcea a fost ajutat de 11 alpiniști să aducă „la viață” cea mai înaltă sculptură de piatră din Europa și a doua din lume. Ultimul rege al Daciei privește la Tabula Traiana, aflată chiar peste drum de el, o placă memorială veche de aproape 2000 de ani, de 4m lungime și 1.75 înălțime, monument ridicat de adversarul său, împăratul Traian. Aceasta marchează marșul trupelor imperiale romane spre Dacia și comemorează victoriile Imperiului Roman asupra Regatului Dac în războiul dintre anii 105-106. În poză veți vedea mai degrabă chipurile noastre decât al regelui, dar na, soarta.

    Odată cu lăsarea serii, copleșiți de oboseală după o zi lungă și încărcată, am început să căutăm cazare. Locuri disponibile foarte puține și la prețuri extrem de piperate. Exact înainte să se instaleze nervozitatea (sau poate era deja instalată), am găsit, în Orșova, Pensiunea Taka. Ne-a făcut cu ochiul faptul că se putea achita cu cardul de vacanță, posibilitatea de a lua cina la restaurantul lor și, mai ales, amplasarea pe Dunăre, fix în Golful Cerna. Recomandarea noastră este: fugiți! Dormiți în mașină dacă nu aveți alte variante! Nu dați 250lei pe o noapte în această pensiune pentru că vă garantez că nu merită. De unde să încep? Amplasarea este pe Dunăre pe o parte și la drumul principal pe celaltă; vă asigur că pe partea cu fluviul auzi fără nici o problemă orice camion care trece pe stradă (și trec destule). Deși din poze nu ne-a deranjat mobila „modestă”, în realitate este o vechitură comunistă care miroase dubios. Mâncarea la restaurant... m, așa și așa. Am servit o ciorbă de pește cu foarte multe oase. Singurul plus a fost ospitalitatea de care a dat dovadă domnișoara care ne-a întâmpinat și ne-a cazat. În rest... o experiență negativă de la a la z.

    Pornind spre București, am oprit în drumul nostru și la Hidrocentrala Porțile de Fier. Am stat destul de mult la coadă pentru că se intra doar în grupuri mici, dar, din păcate, domna care ne-a fost ghid acum câțiva ani, de data aceasta nu ne-a mai însoțit. Am căscat ochii la expozițiile din muzeu și am coborât în sala motoarelor. Domnul care ne-a acompaniat ne-a povestit câteva detalii despre hidrocentrală, motoare și volume de apă și ne-a raspuns la întrebări, însă ne-am simțit oarecum presați de timp știind că afară coada creștea semnificativ pe măsură ce se apropia ora prânzului.

    Ce mi s-a părut foarte interesant: povestea micuței insule Ada Kaleh. „Micul Gibraltar” de pe Dunăre a fost înghițit de ape când s-a construit Hidrocentrala, luănd cu ea în adâncuri vestigiile insetimabile de origini mixte (insula a fost locuită ba de turci, ba de austrieci). Școli, o țesătorie, o croitorie, o fabrică de țigarete și chiar una din cele mai mari fabrici de de rahat și halviță au dispărut odată cu acest paradis fiscal. Cetatea în formă de stea a fost însă salvată și mutată pe insula Șimian, dar ulterior a fost lăsată în paragină și năpădită de vegetație.

    

    Am pornit la drum spre casă unde am ajuns seara târziu, obosiți și încărcați cu o toblbă mare de amintiri. Vă recomandăm cu drag acest traseu și vă garantăm că nu veți fi dezamăgiți.